Să Cadă Obuze

Introducerea-i grea

The Maier
3 min readFeb 15, 2023

Am început chestia asta care se vrea a fi articol cu un titlu de melodie de la Alternosfera. Deși apărută în 2019, parcă se voia a fi ceva ce descrie războiul de la Est. Obuzele cad, melodie curge, iar viitorul nostru și el. De ce scriu un text împânzit cu întrebări retorice, inclusiv asta? Pentru că, uneori, scrisul e o scăpare de realitate și pentru că n-am chef să mă joc Football Manager.

Trec Coloane, Rachete

Ok, dar tot n-am descris despre ce vreau să vorbesc. Poate fix despre asta. Faptul că nu știu, n-am un subiect, dar vreau să spun ceva. Să luăm o pauză, să dați click să citiți ce pălăvrăgesc aici, în acest loc virtual și să vă gândiți la voi, la viitor, la faptul că uneori nu putem controla tot ce se întâmplă și că e ok să fie așa.

Da, subtitlul e tot din piesa de la Alternosfera. Tot la război duce. Ați observat cum războiul din Ucraina a devenit, pentru marea majoritate, o chestiune simplă, obișnuită? Războiul tot are loc, tot distruge vieți, dar nu am venit aici să îmi pun blană de lup și să-mi zic moralist; ci doar mi-a trecut prin cap acest lucru.

Într-un fel e normal să uităm de lucrurile astea mai mari decât noi și nu mă refer la înălțime (faza cu înălțimea doar pentru efect umoristic). Am zis că sunt lucruri pe care nu le putem controla și atunci de ce să te consumi așa tare? Desigur, poți ajuta ca simplu individ, poți fi o mică rotiță într-un sistem foarte mare, dar e foarte greu să simți asta — primești doar un puls de dopamină și te simți fericit că ai ajutat, ceea ce este un lucru bun. În același timp, există alte lucruri pentru care trebuie să te stresezi. Din nou, e foarte normal să fie așa.

Coloanele trec, rachetele distrug, iar noi suntem tot indivizi pe o planetă veche de câteva miliarde de ani, într-un univers care este infinit prin percepția noastră simplă și ăsta e un alt lucru pe care nu-l putem controla. Din nou, e normal să fie așa.

Dar ce e normal?

Continui acest rambling și vă spun că s-a dat drumul la niscaiva nostalgie pe internet — a scos Linkin Park o piesă. Dacă ați ascultat-o bine, dacă nu, tot bine. Cine sunt eu să vă spun ce să faceți? Dar dacă vreți s-o ascultați și să vă simțiți ca în vremurile alea de adolescent neînțeles, când versurile din Numb și Somewhere I Belong erau pita lui Dumnezeu, atunci poate merită puse căștile și făcută, pentru scurt timp, călătoria în trecut.

Ce legătură are asta cu restul? Aș putea face argumentarea că n-are, dar melodia aia, cel puțin pentru mine, aduce la un sentiment de normalitate. Nu-l pot defini per se, dar când ascult piesa aia, acolo mă duc. O fi gândul care mă duce la un timp idilic, care nu era așa, dar creierul nostru ne joacă farse făcând trecutul să pară mai frumos decât era.

Am deraiat puțin, dar revin. E normal să avem ancore spre trecut. Din nou, iar mă joc cu cuvântul normal. Până la urmă fiecare are altă definiție pentru el, dar eu scriu asta, așa că o să îl definesc cum vreau.

Concluzie

Și am ajuns la capăt. Ce am reținut? Că sunt lucruri mai mari decât noi, că trecutul ne este pervertit de către creier, care nu vrea să suferim și că eu am puterea deplină aici asupra ce înseamnă normal.

O să fie bun viitorul, o să fie rău? Nu știm. Nu știe nimeni. Există doar experți care ne dau răspunsuri ambiguu pe la postări ca să se laude după că a fost cum a zis ei. Realitatea e că nici ei nu știu, dar ei ne spun asta cu încredere. Tot chestiuni mai mari decât ei sunt până la urmă.

Închei cu clasicul Nici nu vă salut, dar și cu faptul că nu știe nimeni ce ne rezervă ziua de mâine și că-i bine câteodată să nu ne stresăm la ce nu putem controla. Iar se scumpește berea! Ciao!

--

--

The Maier

Football, Politics, and other sorts of different opinions